vineri, 23 noiembrie 2012

Specificul jocului şi metode de stimulare a învăţării la copilul preşcolar

       Jocurile liber alese ale copiilor de 3–6/7 ani

      Ne propunem să prezentăm în continuare jocurile liber alese ale copiilor de 3-6/7 ani, rolul lor
în dezvoltarea globală a copilului şi metode active de stimulare a învăţării, din perspectiva noului
curriculum, cu exemple de bune practici pentru facilitarea aplicării acestuia.
Toţi educatorii sunt de acord în privinţa definirii jocului ca mijloc ideal de educaţie în perioada
copilăriei. Totuşi, nu întotdeauna, practica şcolară plasează jocul ca instrument central de educaţie, deşi Comenius, în urmă cu 300 de ani, prefigura această idee. Ursula Şchiopu (1975) în cartea „Probleme psihologice ale jocului” consideră că jocul îndeplineşte pentru toate vârstele funcţii psihologice complexe, funcţii educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experienţă şi informaţie, funcţii de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menţinerea capacităţilor fizice, funcţii sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale.
Edouard Claparède în „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală” (1975) enumeră opt teorii
care au fost enunţate pentru a explica esenţa şi cauzalitatea care stau la baza jocului copilului:
1. Teoria recreării sau a odihnei (Schaller, Lazarus) potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de a
relaxa şi detensiona atât corpul cât şi spiritul.
2. Teoria surplusului de energie (Schiller, Spencer) conform căreia, surplusul de energie acumulat
de copil se descarcă prin joc.
3. Teoria atavismului  (Hall) care susţine că jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor
funcţiilor rudimentare, devenite inutile.
4. Teoria exerciţiului pregătitor  (K. Groos) susţine existenţa a multiple tipuri de jocuri în
conformitate cu numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare etc.) şi
defineşte funcţia jocului ca un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.
5. Teoria jocului ca stimulent al creşterii (H. Carr) în special pentru sistemul nervos.
6. Teoria exerciţiului complementar (H. Carr) se bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi
împrospătează deprinderile nou dobândite.
7. Teoria întregirii (K. Lange) potrivit căreia jocul ar fi un înlocuitor al realităţii care ar procura
copilului ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.
8. Teoria cathartică (H.Carr) după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne purifica din când în când
de tendinţele antisociale cu care venim pe lume şi de a le canaliza spre comportamente acceptate.
Jocul şi procesul de creştere sunt strâns legate între ele, copilul mic are mai multe ocazii de a se
juca liber, însă treptat, joaca liberă a copilului este înlocuită cu activităţi structurate, atât acasă cât şi în instituţiile de educaţie.
Conceptul de joc liber este fundamental pentru curriculumul actual, iar când spunem joc liber ne
referim la jocul care este iniţiat de copil în centrele de interes/activitate. În jocul liber copilul decide ce se joacă, cu ce se joacă şi cu cine se joacă.
Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învăţare pentru copii, este activitatea care îi ajută cel
mai mult şi eficient să înveţe. Prin joc copiii învaţă să interacţioneze cu ceilalţi, să exploreze mediul, să găsească soluţii la situaţiile problemă, să îşi exprime emoţiile, să achiziţioneze cunoştinţe şi abilităţi care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerinţele şcolii.
Copilul are nevoie nu numai de sprijin şi îndrumare, ci şi de libertate şi iniţiativă personală, iar
educatorul trebuie să înţeleagă, să accepte şi să încurajeze modalităţile specifice prin care copilul
achiziţionează cunoştinţe: imitare, încercare şi eroare, experimentare.
 Prin excelenţă, jocul constituie cadrul specific unui antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii
de expresie, un stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a mobilităţii şi flexibilităţii psihice. E plin de promisiuni şi surprize, poate să se dezvolte liber, dar când intervine controlul, jocul se încheie.
Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc, căci
resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica refuzul copiilor de a întrerupe jocul „De-a magazinul”, „De-a şoferii”, „De-a animalele din pădure”, „De-a piaţa de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăia cu foarfecele.

Sugestii metodice:
1. Dacă un copil petrece mai mult timp într-un Centru de interes, de exemplu la Construcţii şi refuză activităţi de matematică, pictură sau activităţi practice, educatorul poate aduce materiale şi instrumente de lucru în centrul de interes al copilului şi poate iniţia activităţi de tipul:
• să scrie preţuri pe hainele din magazinul improvizat sau să scrie orarul acestuia;
• să decoreze rochiile sau să le coloreze;
• să amenajeze o parcare şi să grupeze maşinile după mărime, culoare sau alte criterii;
• să picteze pădurea pentru animale;
• să traseze drumul prin pădure;
• să taie cu foarfecele hârtia pe contur pentru a-şi confecţiona bani.
2. Dacă un joc se repetă prea des, e nevoie ca educatorul să intervină prin schimbarea ambianţei şi a materialelor.
3. Nu achiziţionaţi jucării ieftine, care se strică repede şi pe care să le ţineţi la păstrare încuiate.
4. Planificaţi sistematic cu copiii activităţi de igienizare a jucăriilor şi a materialelor.
5. Responsabilizaţi copiii să facă ordine şi curăţenie după joc.
6. Asiguraţi tuturor copiilor, inclusiv celor cu cerinţe educaţionale speciale, un spaţiu securizat de
joc sau integraţi-i alături de ceilalţi, ajutându-i să găsească un rol potrivit în joc.
7. Înlăturaţi jucăriile care incită la violenţă şi daţi-le explicaţii copiilor, chiar dacă sunt reprezentanţi ai dreptăţii, despre tipul personajelor din desenele animate.
8. Încurajaţi fetele să se joace alături de băieţi la Centrul Construcţii, iar băieţii alături de fete
la Centrul Colţul păpuşii şi nu le îngrădiţi ideile şi pornirile interioare cu prejudecăţile noastre despre rolurile tradiţionale de gen.
9. Dacă reproduc în joc aspecte negative din realitate (de exemplu un copil îşi bate păpuşa) sunt
necesare discuţii de clarificare la sfârşitul jocului, dezaprobarea lor cu explicarea efectelor sau oferirea unor motivaţii pozitive.
În concepţia lui Jean Piaget expusă în lucrarea „Psihologia copilului” (1976) jocul are funcţia
de a realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ şi informativ şi îndeplineşte funcţia de socializare. Conform teoriei lui Jean Piaget, tipul de joc se modifică în strânsă legătură cu stadiul 10 Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.)
dezvoltării sale cognitive. Autorul realizează o clasificare a jocurilor, după criteriul evolutiv, în:
a) jocuri manipulative (până la 2 ani) - corespund stadiului senzorio-motor şi constau în
explorarea şi manipularea obiectelor; acestea presupun repetarea unei activităţi în scopul adaptării şi pot fi:
• jocurile senzorio-motorii sau de mânuire;
• jocuri de combinaţii fără scop clar definit, de dezmembrare şi reconstruire de obiecte;
• jocuri de combinaţii de obiecte/acţiuni cu scop (recompuneri după un model).
b) jocuri simbolice sau de creaţie (de la 2 la 7 ani) - corespund stadiului preoperaţional al
gândirii;
c) jocurile cu reguli (de la 7 la 12 ani) - corespund etapei operaţiilor concrete, implică înţelegerea
regulii ca o convenţie şi au caracter competitiv.


Sursa

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu